Incursiune în Lumea Fascinantă a Japoniei
 
AcasaAcasa  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiti | 
 

 Instaurarea Erei Meiji

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Yoruichi
Admin


Mesaje : 257
Data de inscriere : 04/05/2010
Varsta : 31
Localizare : Iasi

MesajSubiect: Instaurarea Erei Meiji   Vin Mai 07, 2010 9:01 pm

Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre “Indii”, iar pe liniile de navigaţie între Pacific, Atlantic şi Oceanul Indian străbăteau îndeosebi emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura creşterii nevoii de noi pieţe de desfacere a diferitelor produse industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deşi secundare, în partea de nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci şi în arhipelagul nipon.
Dar, după un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe ţărmul japonez în anul 1543, Japonia şi-a închis porţile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală faţă de lumea din afară, izolare pe care avea să o menţină timp de mai bine de două sute de ani.
Sub influenţa ideilor sociale şi politice de origine europeană aduse de aceşti navigatori, mulţi tineri nobili şi samurai, care nu mai dispuneau de mari avuţii, îşi puneau problema regenerării şi progresului ţării, prin introducerea reformelor economice. În acelaşi timp, pătura tot mai numeroasă şi mai înstărită a comercianţilor, deşi discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalţii demnitari şi nobili cu sume importante. Dispunând de forţă economică şi de capital, ei revendică cu cutezanţă mereu sporită o poziţie nouă în stat, protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor şi confiscărilor, solicită transformări politice şi sociale.
La rândul său, ţărănimea, a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulţumiţii invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocraţia de curte (kuge), de asemenea, sărăcită şi desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire şi nemulţumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea cultul împăratului şi s-a pregătit, astfel, intelectual şi ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese deposedat.
Încă în anul 1715, în lucrarea “Istoria Marii Japonii”, scrisă la iniţiativa nobilimii din ţinutul Mito, se insista asupra importanţei familiei imperiale. În acelaşi scop s-a alăturat şi efortul intelectualilor de a diminua influenţa civilizaţiei chineze şi de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziţie cu confucianismul şi budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) şi-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.
Efectul unor contacte şi schimburi comerciale tot mai intense cu Europa şi S.U.A., deşi impuse prin violenţă, a fost rapid şi spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantităţi mari de mărfuri invadau piaţa japoneză. Între anii 1859 şi 1868 valoarea comerţului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japoniamătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. şi le vindeau japonezilor nave, arme, maşini şi diferite obiecte metalice, stofe din lână, ţesături din bumbac şi cânepă, unelte de pescuit etc.
Preponderenţa accentuată a importului faţă de export a cauzat scurgerea aurului în afara graniţelor Japoniei. Această pierdere de aur şi dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflaţie. Totodată, concurenţa mărfurilor străine a dus şi la ruinarea producţiei manufacturiere şi meşteşugăreşti autohtone. De asemenea, modificări însemnate s-au produs şi în producţia agricolă datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase şi a altor produse. Pe de altă parte, însă, s-a constatat apariţia, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei uşoare, a arsenalelor şi şantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea şi creşterea puterii burgheziei japoneze.
Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situaţie, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis şi decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistenţă presiunilor străine.
Opozanţii l-au abandonat, pe rând, pe shogun, şi s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naţionaliste căzând victime ruşi (1859), francezi şi olandezi (1860), britanici (1861).
Ciocnirile dintre adepţii restaurării puterii imperiale şi cei care susţineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mişcărilor şi acţiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât şi una anticolonialistă. În fruntea acestor mişcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reuşit să-şi alăture burghezia, ţăranii şi intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanşată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forţele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculaţi, dar au fost înfrânte.
În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forţelor militare ale provinciilor Satsuma şi Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunţat la funcţiile sale. După abdicare, acesta nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate, şi mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forţelor imperiale, Saigo Takamori, şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit şi au discutat predarea paşnică a puterii.
Cu toate că shogunul acceptă restauraţia şi îşi retrage trupele la Osaka, la sfârşitul lui ianuarie 1868, alte forţe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forţele din provinciile Satsuma, Choshu şi Tosa. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominaţia familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum şi abolirea regimului shogunatului. Împăratul îşi va instala curtea şi reşedinţa la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868, oraş ce primeşte numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji (“guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi o continuitate dar şi o mare mutaţie socială şi politică în societatea japoneză.
Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale faţă de împărat şi faţă de instituţiile de stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au fost orientate spre formarea mentalităţii militariste şi fanatice. De la restauraţia Meiji şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împăratul va fi conducătorul guvernului şi al armatei.
În epoca Meiji, împăratul a fost divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost înconjurată de veneraţie. Matsuhito, deşi a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost şi a rămas o personalitate marcantă şi totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acţioneze în numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât datorită propriilor eforturi, cât şi împrejurărilor internaţionale favorabile: marile puteri europene şi Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne şi externe care le-au ţinut departe de arhipelagul nipon.
Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internaţional al Japoniei prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forţelor sale armate terestre şi navale, angrenarea ţării în competiţia marilor puteri pentru acaparări de zone de influenţă şi pieţe de desfacere a produselor industriale şi dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.
În 1854, Comandantul Matthew Perry al Marinei americane a forţat deschiderea Japoniei către Vest prin Convenţia de la Kanagawa. Războiul Boshin, între anii 1867 şi 1868, a dus la desfiinţarea şogunatului, iar restauraţia Meiji a stabilit un guvern centrat în jurul împăratului.
Japonia a adoptat numeroase instituţii vestice în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi şi organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez intr-o putere mondială, învingând China în primul război sino-japonez (1894-1895) şi Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să deţină controlul Koreei, Taiwanului şi a jumătăţii sudice a insulei Sahalin.


sursa: Wikipedia
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://japonia.forumulmeu.ro
 
Instaurarea Erei Meiji
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
 :: Istoria Fabuloasa a Japoniei :: Era Meiji-
Mergi direct la: