Incursiune în Lumea Fascinantă a Japoniei
 
AcasaAcasa  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiti | 
 

 ~ Arhitectura ~

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Yoruichi
Admin


Mesaje : 257
Data de inscriere : 04/05/2010
Varsta : 31
Localizare : Iasi

MesajSubiect: ~ Arhitectura ~   Sam Mai 08, 2010 2:18 am

Arhitectura japoneza. Evolutie istorica.

Arhitectura japoneză are o lungă istorie, asemeni oricărui alt aspect din cultura ţării Soarelui Răsare. Deşi influenţată la început de arhitectura chinezească, ea şi-a dezvoltat în timp numeroase trăsături.

Arhitectura japoneză se referă, de fapt, la organizarea spaţiului (domestic, citadin sau sacru). Această soluţie a fost adoptată ca rezultat al aşezării Japoniei într-un mediu geografic sărac în întinderi plane. Se ştie faptul că relieful nipon este dominat la tot pasul de înălţimi, că zonele de şes constituie o raritate iar vegetaţia, pădurea îndeosebi, alcătuiesc o ambianţă de restrângere a zonelor locuibile. Din cele mai vechi timpuri, câmpia a fost destinată agriculturii. Se ştie, de asemeni, că natura s-a strecurat în existenţa omului, şi-a impus exigenţele reuşind astfel să fie adorată şi, mai mult decât atât, respectată şi sacralizată. În Japonia, natura stă la baza credinţei autohtone shintoismul, fapt ce a influenţat orice concepţie arhitecturală.

Perioada preistorică

Făcând o incursiune istorică a felului cum s-au adăpostit locuitorii arhipelagului nipon aproximativ cu 10 mii de ani în urmă, ne obligă să precizăm că ei au început să-şi abandoneze „peşterile şi grotele din munţi pentru a se stabili în cele mai rudimentare şi grosolane case, aşa numitele tate-ana jukyo.”(Octavian Simu , Civilizaţia japoneză tradiţională,2004). Aceste locuinţe îngropate erau, mai degrabă, nişte adăposturi, protejate de pământul şanţului săpat la o adâncime convenabilă, acoperite cu stuful susţinut de câţiva stâlpi înfipţi în fundul gropii. Nu aveau o altă întrebuinţare decât un refugiu faţă de intemperiile naturii pentru perioada în care populaţiile primitive îşi culegeau hrana. Pe scara dezvoltării sociale, locuitorii respectivi se aflau în faza vânatului şi a pescuitului, deci a hranei „ culese”, încă necultivate. Societatea primitivă până în secolele IV- III Î.H. nu aveau încă o structură de clasă şi nici o ierarhizare socială.

După secolele III şi II Î.H., în insulele japoneze au pătruns elemente ale civilizaţiei chineze: fierul şi, o dată cu uneltele metalice, cultivarea orezului. Schimbările au fost radicale ducând la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Astfel, populaţia a adoptat forma traiului în comun urmată de structurarea socială şi de apariţia unor state mici având în frunte câte un conducător. Formându-se în felul acesta o multitudine de regate, lupte crâncene, nesfârşite au fost inevitabile aşa încât cele mai puternice au câştigat concentrându-şi autoritatea în ţara Yamoto. Comunităţile devenind din ce în ce mai mari şi mai complexe a fost nevoie să se construiască clădiri la scara mai mare atât pentru familia care conducea zona respectivă cât şi pentru depozitele de orez. Astfel de clădiri se găsesc in zona Sannai-Maruyama (înaintea secolului II Î.H.) în Aomori sau în zona Yoshinogari in Saga (înaintea secolului III Î.H.).

Săpăturile arheologice au pus în evidenţă un număr însemnat de movile sepulcrale numite kofun. Mormintele acestea îşi au originea cuprinsă între veacurile IV şi VI D.H. şi pot fi considerate „construcţii” arhitectonice suficient de reprezentative artistic. Forma lor de „gaură de cheie” le-a atras denumirea de zenpō kōnfun sau, în traducere literară, „movilă sepulcrală de formă dreptunghiulară în faţă şi circulară în spate”. Mormintele au fost construite din piatră obişnuită, cu dale mari pentru plafon, cu pereţii acoperiţi de picturi rudimentare ale căror culori alb, roşu, negru şi albastru realizau combinaţii de spirale, triunghiuri sau reprezentări ale soarelui. Sarcofagele erau cele care aveau un conţinut bogat: de la bijuterii (cercei, cununi, brăţări), articole vestimentare, oglinzi chinezeşti, platoşe, săbii până la harnaşamente pentru cai (şei nichelate), un întreg tezaur cu valoare în sine, dar mai ales documentară. Este de la sine înţeles că un mormânt kofun a aparţinut întotdeauna unui membru a clasei conducătoare căci podoabele care întovărăşeau rămăşiţele omeneşti sunt un exemplu grăitor. Cel mai cunoscut kofun este cel din câmpia Ōsaka, aparţinând împăratului Nintoku (mort în anul 399). Acest mormânt are lungimea de 460 metri şi înălţimea de 35 metri, cifre ce ne indică efortul imens de care fusese nevoie pentru a realiza o asemenea construcţie.

Locuinţele erau construite din lemn şi aveau planşeul înălţat de la pământ. Dacă la început casele aparţineau clasei superioare, ulterior ele au devenit obişnuite şi pentru oamenii de rând. Acoperişurile caselor încearcă acum primele elemente ornamentale prin combinarea trunchiurilor de lemn. Astfel, acoperişul imprimă particularitatea structurii „încă din perioada timpurie” şi marchează „expresivitatea unei construcţii”. (O.Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională )

Modul de construcţie al caselor a influenţat şi magaziile de cereale, astfel încât şi acestea au început să aibă pardoseala ridicată pe piloni. Se crede că sursa de inspiraţie pentru locuinţele „înălţate” ar putea fi stilul de case lacustre specific populaţiilor malaeziene care au migrat cândva în arhipelagul japonez. În plus, construcţia ridicată pe piloni însemna un adăpost mai sigur împotriva animalelor sau a dăunătorilor. Din tot ce s-a păstrat până în zilele noastre, demne de menţionat ar fi stilurile numite Taisha, Sumiyoshi şi Shimmei. Aceeaşi structură înălţată pe piloni, dominată însă de acoperişuri de stuf, paie sau iarbă, e numită kaya.

Perioada Asuka şi Nara

Perioada Asuka, deşi are o existenţă relativ scurtă (aproximativ 100 de ani), este martora influenţelor chinezeşti. Cele mai notabile elemente sunt caracterele şi cultura budistă. Introducerea sistemului chinezesc de scriere a revoluţionat civilizaţia şi cultura japoneză care nu îşi dezvoltase până atunci un sistem propriu de scriere. De asemenea, adoptarea unei noi religii a marcat multiple aspecte ale vieţii japoneze.

În ceea ce priveşte arhitectura, se adoptă construirea edificiilor magnifice (temple numite ji sau tera) caracterizate prin streşinile concave, folosite şi ca suport pentru ornamente (constând în imagini sculptate ale zeităţilor budiste). Streşina, bine particularizată, purta numele de masu-hijiki, iar sculpturile ornamentale erau din lac uscat sau din bronz aurit.

Arhitectura templului budist contrastează net cu cea a locuinţelor oamenilor de rând. Incinta sacră este alcătuită din câteva elemente esenţiale, nelipsite dintr-un ansamblu arhitectonic budist. Astfel, clădirea interioară şi principală numită kondō adăposteşte cea mai însemnată imagine a lui Buddha (honzon). Pagoda numită tō sau gojūnotō, întotdeauna cu un număr impar de niveluri, slujeşte ca loc de păstrare a relicvelor (shari). La sud, o poartă, chūmon, deschide intrarea în incintă, în timp ce la nord se află sala de lectură a sutrelor (kōdō), în spatele căreia câteva clădiri, trei sau patru, constituie locuinţa călugărilor care slujesc templul. Mai există şi o clopotniţă (shurō) precum şi un alt edificiu pentru păstrarea tobei (korō). Toate structurile templului sunt construite din lemn vopsit în roşu şi au un mare acoperiş cu ţigle de culoare cenuşie.

Din perioada Asuka nu s-a mai păstrat nici un exemplu de construcţie originală, deşi cronicile susţin că numai în anul 640 au fost înălţate 46 temple de lemn. Se pare că toate au fost mistuite de flăcări. Din fericire, însă, planurile vechilor construcţii s-au păstrat şi astăzi se pot admira templele aproape la fel de încântătoare precum fuseseră clădite cu sute de ani în urmă. Din epoca Asuka se desprind două modele: tipul Shitennōji, mai puţin caracteristic, şi tipul Hōryūji, ca foarte reprezentativ. Construcţia originală a căzut pradă focului încă din anul 670, dar, pe locul edificiului distrus, s-a reconstruit templul cunoscut astăzi.

Ansamblul de la Hōryūji, considerat leagănul artei japoneze, fondat în 607 de împărăteasa Suiko, prin cele câteva structuri originale care se mai păstrează, trece drept unul din cele mai vechi edificii de lemn din lume. Pagoda pe 5 niveluri (Gojū no Tō), Pavilionul de Aur (Kondō), Poarta Interioară (Chūmon) şi majoritatea coridorului ce le înconjoară (Kairō) reprezintă cele mai vechi construcţii în lemn păstrate în întreaga lume şi un punct de pornire logic al analizei arhitecturii budiste. Pagoda are o formă deosebită, fiind prevăzută cu acoperişuri încovoiate, având o înălţime de 33,5m; în interior construcţia este consolidată printr-un stâlp înalt şi puternic din lemn, care străbate toate nivelurile, protejând-o împotriva cutremurelor care ameninţă atât de des Japonia. Unul din elementele cele mai frumoase, sala principală aurită, kondō, ne oferă o imagine a primelor construcţii budiste din Japonia; clădirea masivă este aşezată pe un soclu înalt de piatră şi are o înălţime de 25m. Pavilionul de Aur de la Hōryūji avea acoperişul dublu, susţinut de stâlpi viguroşi şi, în ciuda curbelor magnifice ale acoperişului care ar fi putut da impresia de ceva greoi, aspectul era acela de supleţe. Curba largă a acoperişului dă senzaţia că acesta ar fi suspendat de patru colţuri de fire nevăzute. Acoperişurile încovoiate ale templului sunt acoperite cu ţiglă arsă adusă din China; sistemul de rigidizare şi claritatea constructivă a clădirii, care utilizează 26 de stâlpi, însoţiţi de console complicate sunt analoge cu formele arhitectonice chineze. Din păcate kondō a fost mistuită de flăcări în anul 1949. Marile fresce au fost aproape complet distruse. Fresca data din anul 710 şi orna toţi cei patru pereţi ai kondō-ului; erau ilustrate cele Patru Paradisuri cu cei Patru Buddha, din nord, est, sud şi vest. Sala kondō a fost reconstruită în forma originală iar astăzi arată ca acum 1250 de ani.

Odată cu stabilirea capitalei la Nara, în anul 710, perioada cu acelaşi nume se caracterizează prin construirea templelor magnifice şi a altor edificii religioase în chiar inima oraşului, imaginat, bineînţeles, după modelul capitalei chineze a dinastiei Tang, Chang-an. Luând în considerare toate acestea se poate spune că cultura budistă atinge apogeul dezvoltării ei în Japonia. Împăratul Shōmu decretează ca în fiecare ţinut să se ridice temple provinciale (kokubunji) drept elemente doveditoare ale biruinţei credinţei budiste în întreaga ţară. Acelaşi suveran hotărăşte construirea marelui templu Tōdaiji din Nara, pentru a adăposti gigantic statuie a lui Buddha (Daibutsuden) de 16.2 metri (terminată în 752). Imaginea lui Buddha simbolizează esenţa comunităţii budiste aşa cum templul Tōdaiji simbolizează centrul Budismului susţinut de imperialism şi de răspândirea lui în întreaga Japonie. Tōdaiji, Marele Templu din Răsărit, ridicat iniţial in anul 745, a fost reconstruit în secolul XII. Din pricina unor cauze nefaste, printre care şi cutremurele, numai câteva părţi a statuii originale au supravieţuit, aşa încât actuala statuie centrală a lui Buddha a fost reconstituită în perioada Monoyama (când s-a lucrat la mâinile statuii) precum şi în perioada Edo (când s-a refăcut capul statuii). De asemenea, încăperile principale au fost reconstruite, în perioada Edo.

Printre construcţiile care au supravieţuit la Tōdaiji, cea mai remarcabilă este Hokkedō, clădire de o graţie infinită a cărei nume provine din faptul că acolo se făcea lectura Sutrei Lotusului (Hokkekyō), şi depozitul numit Shōsōin. Cea de-a doua este de o mare importanţă deoarece găzduia obiecte de o reală valoare artistică şi istorică. Dintre acestea sunt amintite ustensilele folosite la ceremonia dedicată deschiderii ochilor imaginii Rushana din anul 752 precum şi documente guvernamentale sau diverse obiecte profane aparţinând familii imperiale. În anul 752 a avut loc cel mai însemnat eveniment religios al perioadei Nara, sfinţirea statuii Daibutsu, care a atras mii de călugări budişti şi meşteri nu numai din întreaga Japonie ci şi din China, Coreea, Asia Centrală şi chiar din India.

O caracteristică a templelor acestei perioade faţă de cea anterioară este lărgirea dimensiunilor, chiar până la de 5-6 ori. De pildă, actualul templu Tōdaiji, terminat în 1709, cu toate că e imens, e cu 30% mai mic decât predecesorul său. Culorile folosite rămân aceleaşi care se utilizau şi până acum: roşu, verde închis, gri.

Perioada Heian

Numele perioadei provine de la numele oraşului Heian-kyō, Kyōto de astăzi, noua capitală imperială stabilită la 794, prin mutarea curţii de la Nara. Într-un oraş cum a fost Heian-kyō (construit după regulile canonice ale arhitecturii chineze), care a crescut rapid ca număr de populaţie, nu e surprinzător faptul că a înflorit sentimentul naţional, că japonezii şi-au dorit o viaţă culturală autohtonă.

În perioada Heian, stilul naţional arhitectural numit wayō (care nu era decât stilul chinezesc tang japonizat încetul cu încetul) evoluează spre un nou stil, shinden-zukuri. Acesta este adoptat de clasa nobiliară pentru construirea propriilor locuinţe. Elementul inedit al acestora ţine de aspectul natural. Astfel, apar grădini spaţioase, aranjate în aşa fel încât să imite peisajele din mediul înconjurător iar clădirile încep să fie acoperite cu un strat subţire din scoarţă de copac. Pereţii despărţitori dintre camere poartă pictate direct pe ele opere de artă lucrate de cei mai înzestraţi mânuitori de penel. Deoarece aristocraţia nu-şi mai putea întinde edificiile prea mult, din cauza cutremurelor şi incendiilor, ea a recurs la întinderea lor în suprafaţă, deşi un edict imperial le interzicea construirea pe o suprafaţă mai mare de 200 m2 pentru o singură reşedinţă.

Ca reacţie la puterea şi bogăţia crescândă a răspândirii Budismului în Nara, preotul Kūkai (ştiut mai bine după numele primit postum Kobo Daishi, 774-835) a călătorit în China pentru a studia Shingon, o formă a Budismului ezoteric pe care a introdus-o în Japonia in 806. La baza credinţei / sectei Shingon („cuvântul adevărului”) se află diversele mandalas, diagrame ale universului spiritual care au influenţat designul templelor. Arhitectura japoneză budistă a adoptat stupa indiană în forma de pagodă, construcţie care însoţeşte un templu budist şi care ”devine o amintire şi o mărturie a trecerii lui Sakyamuni de la starea de om la cea de Buddha ‘trezit, iluminat’ ”.(Rodica Frenţiu, Speriat din vis de vântul hoinar… (Studii de semiotică a culturii şi poetică japoneză), 2004).

Templele înălţate pentru noua sectă au fost construite in munţi, departe de curtea imperială şi de laicitatea capitalei. Topografia iregulară a acestor locuri i-a forţat pe arhitecţii japonezi să regândească problema construirii templelor şi, o dată cu asta, să aleagă utilizarea mai multor elementele locale. Aşadar, spre deosebire de mănăstirile epocii Nara care s-au alcătuit ca grupări de edificii simetrice, dispuse pe terenuri plate, strâns legate de curtea imperială, cele din perioada Heian s-au construit pe vârfuri şi pante de munţi. Astfel, structura lor a fost concepută în acord cu neregularităţile reliefului şi cu natura înconjurătoare.

Caracteristice pentru arhitectura acestei perioade sunt Palatul Imperial din Kyōto (Gosho) şi Sala Pheonixului (Hō-ō-dō) a templului Byōdōin din Uji (la sud-vest de Kyōto) care la origine a fost palat al familiei Fujiwara şi, mai apoi, transformat în templu şi dedicat lui Amida. Hō-ō-dō (Sala Phoenixului terminată în 1053) este exemplară pentru tipul de Sală Amida din perioada Fujiwara. Este alcătuită dintr-o structură rectangulară principală, flancată de două coridoare în formă de L şi un coridor terminal, amplasat la marginea unui mare lac artificial. Asemănarea planului orizontal al clădirii cu aripile desfăcute ale păsării phoenix i-a atras numele ştiut. În plus, pe acoperiş se găseşte un phoenix din aur. Înăuntru, o singură imagine a lui Amida Buddha (Buddha Paradisului Vestic), din aur, e instalată pe o platformă înaltă. Sculptura lui Amida a fost lucrată de Jocho, care a folosit proporţiile după regulile noilor canoane şi o nouă tehnică, yosegi, în care multiple elemente de lemn sunt scobite precum scoicile şi unite din interior. Mici sculpturi celeste sunt amplasate pe pereţii sălii, deoarece se credea că gazda îl va acompania pe Amida când va coborî din Paradisul de Vest pentru a aduna sufletele credincioşilor la momentul morţii şi a le duce în Paradisul lotuşilor înfloriţi.

În perioada Fujiwara, Budismul Pure Land, care oferea o mântuire uşoară prin credinţa în Amida Buddha a devenit cunoscut. Spre sfârşitul perioadei Heian înfloreşte cultul Jōdo, în contrast cu budismul ezoteric, şi slăvind-ul pe Amida Buddha cu Paradisul său. Noua religie este îmbrăţişată îndeosebi de aristocraţie. Bineînţeles, arhitectura se modelează după moda cea mai nouă. Cronicile amintesc şi pretind că s-au construit sanctuare impresionante, numite Amidadō, în cinstea lui Amida Buddha, la care exteriorul apare simplu în timp ce interiorul pare a fi extrem de ornamentat şi colorat. Majoritatea construcţiilor din perioada Heian „au fost bogat decorate cu sculpturi de lac, încrustaţii în perle, ornamentaţii metalice (din care nu lipsea aurul), particularizate prin rafinament estetic şi înfăţişare splendidă”. (O. Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională, 2004). Concomitent, nobilimea din Kyōto a dezvoltat o societate devotată activităţilor elegante şi scopurilor estetice. Atât de sigură şi de frumoasă era lumea lor, încât ei nu puteau concepe că Paradisul ar fi mult mai diferit. Sala Amida, îmbinând sacrul cu profanul, găzduieşte una sau mai multe imagini ale lui Buddha în interiorul unei structuri asemănătoare caselor luxoase/elegante ale nobilimii.

Perioada Kamakura şi Muromachi

Evenimentele istorice aduc la putere clasa războinicilor care vor produce modificări notabile atât în ceea ce priveşte concepţia despre viaţă cât şi lumea artei.

Locuinţele perioadei Kamakura împrumută acel „stil militar” numit buke-zukuri care constă în existenţa unui zid de apărare, a porţilor solide şi a posturilor de gardă. Mai târziu, stilul shinden-zukuri se va caracteriza prin luxul sporit al caselor.

În războiul Genpei (1180-1185) multe dintre clădirile tradiţionale au fost distruse. Spre exemplu, Kōfukuji şi Tōdaiji au fost arse de Taira no Shigehira, care aparţinea clanului Taira, în 1180. Multe dintre aceste temple şi altare au fost reconstruite în perioada Kamakura de către shōgun pentru a-şi consolida autoritatea. De pildă, Tōdaiji reprezintă cea mai mare realizare din vremea aceea prin construcţia sălii Marelui Buddha (statuia din bronz are înălţimea de 27 de metri). Acest program a fost înfăptuit pe o scară atât de largă încât multe dintre templele şi altarele construite după perioada Kamakura au fost influenţate de acest stil arhitectural simplu, fără ornamente.

După perioada Kamakura, puterea politică a Japoniei a fost dominată de Samurai, cum a fost Seiwa Genji. Ideile lor simple dar ferme au afectat stilul arhitectural şi multe case ale samurailor sunt o mixtură între shinden-zukuri şi turnuri şi tranşee.

O îmbunătăţire majoră a perioadei Muromachi a fost ceremonia ceaiului (chanoyu) ca şi casa în care aceasta avea loc. Scopul ceremoniei este de a petrece timpul împreună cu prietenii care apreciază arta, pentru a-ţi elibera mintea de grijile cotidiene şi pentru a primi un bol de ceai într-o manieră plină de graţie, toate acestea influenţate de filozofia budismului zen. Dintre casele de ceai demne de menţionat ca modele tradiţionale exemplificăm construcţia numită Tōgudō aflată în incinta grădinii Jishō, unde se află şi Pavilionul de Argint (Ginkakuji), construit de Yoshimasa. Pavilionul de Argint, cu structura sa deosebit de elegantă reflectă estetismul acelor zile. Acolo shōgunii se înconjurau de oamenii de la curte, de literaţi, artişti, călugări zen, maeştri ai ceremoniei ceaiului şi se dăruiau bucuriilor estetice rafinate. Pavilionul de Argint şi Pavilionul de Aur (Kinkakuji) vor influenţa arhitectura de mai târziu prin structura suplă şi simplă, ca şi gustul pentru frumos deoarece sunt armonizate cu peisajul înconjurător. „Pavilionul de Aur” constituie un moment istoric în estetica arhitecturii japoneze nu numai prin caracteristicile sale ci şi prin faptul că nu a scăpat de focul mistuitor. Această nefericită întâmplare a venit ca o bătaie puternică şi neaşteptată a gongului, resimţită chiar şi în literatură. Scriitorul Yukio Mishima îşi intitulează romanul Kinkakuji, tocmai pentru că la baza lui stă imaginea templului cuprins de flăcări. Pavilionul de Aur care aparţinea, la origine, în perioada Kamakura, unui nobil din Kyōto, devine în perioada Muromachi sediu reprezentativ al culturii din epocă. Prin plasarea construcţiei în aşa fel încât să completeze lucrarea naturii (grădina şi insula artificială, eleşteul), se accentuează un principiu estetic. Aranjarea pietrelor, distribuirea pomilor, formele construcţiei, constituie o adevărată simbolistică.

Parterul Pavilionului este alcătuit dintr-un număr de încăperi „de locuit” distribuite după stilul shinden-zukuri. Etajul de mijloc are plafonul decorat. Etajul superior are austeritatea silului zen, având o singură încăpere destinată retragerii şi rugăciunii. Peste tot, interiorul pavilionului este placat cu folii de aur, de unde îi vine şi numele. Clădirea actuală este o replică fidelă originalului şi a fost înălţată în anul 1955. Pavilionul pare astăzi o corabie care pluteşte pe apă.

Stilul rustic al caselor rurale a fost adoptat pentru casele în care se ţinea ceremonia ceaiului punându-se accentul pe elementele naturale cum ar fi bârne acoperite cu scoarţă şi paie întreţesute.

La sfârşitul perioadei Muromachi au apărut câteva elemente noi, definind stilul shoin-zukuri, care se referă la arta grădinilor şi prin care se arată tendinţa de laicizare a culturii zen. Încăperea shoin presupune existenţa unor etajere prinse în mod simetric de unii din pereţii laterali despărţitori, etajere care slujeau ca suport pentru expunerea micilor obiecte de artă, după modelul chinezesc. La origine chilie de călugăr budist, astăzi încăperea shoin s-a transformat în cameră de primire sau de studiu. Pereţii semitransparenţi, culisanţi, numiţi shōji, ofereau luminozitatea plăcută şi calmă atât de necesară nu numai pentru shoin ci şi pentru celelalte încăperi. Combinarea stilului shoin cu cel chinezesc dă naştere unui „stil compus” denumit sechūyō.

Perioada Azuchi-Monoyama

Ca răspuns la climatul militar din acele timpuri, au fost create două forme arhitecturale noi: castelul, ca structură defensivă construit pentru a-l adăposti pe nobilul feudal şi soldaţii săi în timpuri de război, şi palatul. Castelul Himeji (construit aşa cum îl putem vedea acum în 1609) cunoscut şi sub numele de Castelul Bâtlanului Alb, cu graţioasele acoperişuri curbate şi cu complexul de trei turnuri în jurul grânarului (tenshu) principal este una dintre cele mai frumoase edificii din perioada Monoyama. Particularitatea castelului Himeji o dă atât exteriorul care e complet alb cât şi turnul principal alcătuit din 5 nivele exterioare şi 7 interioare plus alte 3 turnuri mai mici. Pe lângă acestea, alternarea ferestrelor mici cu cele mari fac din Himeji un exemplu arhitectonic cu o estetică aparte. În zona de sud-est a turnului principal se află curtea numită harakiri-maru, acolo unde samurailor li se permitea să-şi facă sinuciderea rituală.

Palatul Nijō (secolul al XVII-lea) din Kyoto este unul din exemplele clasice de shoin cu alcovul său (tokonoma), cu fereastra shoin (prin care se poate vedea o grădină atent aranjată) şi cu zone clar delimitate pentru lorzii clanului Tokugawa şi pentru vasalii lor. Dintre componentele palatului Nijō se mai păstrează: curtea principală şi cea secundară, poarta Ōte-mon din partea de est a turnului principal (care a ars), poarta de nord, sud şi vest. Poarta Kara-mon este vestită pentru ornamentaţia sa sculptată minuţios, pentru lucrarea meticuloasă.

Atât palatele cât şi casele nobiliare îşi aveau încă de la intrare un însemn al puterii, simbolizat la japonezi prin poarta proprietăţii. Ea se afla fie la răsărit, fie la apus pentru a lăsa faţada meridională a clădirii liberă. Poarta putea fi monumentală, prevăzută cu acoperiş, flancată cu refugii pentru paznici, dacă nobilul proprietar era de rang înalt. Dacă poziţia socială nu era foarte înaltă, nobilul se mulţumea cu o poartă limitată la o simplă traversă (kabukimon) sau, intr-o situaţie şi mai modestă, poarta era, pur şi simplu, încorporată în ansamblul clădirilor (nagayamon). Oamenii de rând nu îşi puteau permite construirea unei porţi ci doar o sală de primire (tsuke-shoin).

Perioada Edo

În perioada Edo, domină definiţia simplităţii şi a calmului, corespunzătoare termenului japonez shibui. Palatul Katsura, ridicat la mijlocul secolului al XVII-lea, ilustrează foarte bine aceste caracteristici ale epocii. Nu departe de Kyōto, palatul trece drept cea mai frumoasă construcţie de locuinţă din Japonia. Printre calităţile care se cer menţionate sunt simplitatea, economia, funcţionalitatea, curăţenia, frumuseţea design-ului şi a materialului folosit. Predomină lemnul, sunt prezente paravanele glisante, shoji-urile transparente iar ornamentele şi decoraţiunile interioare lipsesc. Materialele utilizate sunt lăsate în stare pură, aşa cum provin ele din natură, cu textura fibrei autentice şi cu coloritul nealterat de nici o intervenţie. Tradiţia este păstrată cu grijă atât în confecţionarea rogojinilor din pai de orez, în prezenţa chiparoşilor cât şi în alcătuirea grădinii alăturate.

Oraşul Edo a fost, în mod repetat, lovit de focuri ceea ce a dus la simplificarea arhitecturii care să permită o reconstrucţie uşoară. Pentru că era cel mai probabil ca focurile să se răspândească în sezonul uscat, lemnul era stivuit în oraşele din apropiere înainte de punerea lui în operă. Odată ce un foc izbucnit a fost stins, lemnul era trimis la Edo, permiţând astfel multor rânduri de case să fie repede reconstruite.

Datorită politicii shōgunatului numită sankin kotai (rotaţia serviciilor), daimyō a construit case încăpătoare şi parcuri atât pentru delectarea musafirilor cât şi pentru încântarea lor. Korokuen este un parc care, deşi datează din perioada aceasta, mai există şi astăzi şi este deschis publicului doritor de a face o plimbare cu caracter meditativ, în scop contemplativ.


sursa: www.nipon.ro
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://japonia.forumulmeu.ro
 
~ Arhitectura ~
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
 :: Traditie si Muzica :: Traditiile in Japonia-
Mergi direct la: